Când am impresia că mă apropii de ele, îmi dau seama cât sunt de departe de fapt. Sunt multe gânduri la mijloc, poate prea puţin spaţiu şi poate inutil aşternute virtual sau cum or fi.
A venit iarna...
Multe lipsesc, prea multe sunt, mă învârt în cercuri dintr-o poziţie nesemnificativă. Şi mi-e teamă. Mi-e teamă că o să pierd în final. Mi-e teamă că o să mă pierd.
Riscurile, într-adevăr, ţi le asumi singur, conştient sau nu, atunci când iei o hotărâre, fie că reuşeşti să o respecţi până la capăt sau nu. Sau că te convingi că o respecţi. Sunt convinsă însă că nu ştim ce presupun aceste riscuri decât în momentul în care suntem puşi să facem o alegere sau în momentul în care simţim cum ne împresoară... sau în momentul în care realizezi cât de mult te-ai implicat emoţional, de fapt.
Înfăşurată în speranţe, parcă mai puternice ca niciodată, dar şi mai neliniştite, am rămas aceeaşi şi în 2015... o visătoare prizonieră a moralei şi miilor de gânduri. Să vedem de aici încolo încotro ne poartă zilele şi deciziile.
P.S.: Nu ştiu dacă se întâmplă ceva, însă nu pare natura mai frumoasă ca oricând?
