În ultima vreme am avut sentimentul cã, de bunãvoie, am acceptat sã fiu prinsã într-o plasã fãrã cale de ieşire. Am devenit mai nehotãrâtã decât am fost în întreaga viaţã, am adunat câte un alt regret pe care nu-l simt ca fiind al meu, zilnic. Nu mai ştiu pentru binele cui mã lupt când pare sã fie bine aşa.
Orice micã razã de speranţã m-a târât înapoi, poate fãrã voie, pe palma unui suflet răzleț unde m-am aşezat încãpãţânatã, fãrã sã-mi doresc sã mai plec. Dacã m-am hotãrât de mai multe ori decât îmi permit degetele sã numãr sã-mi pãrãsesc cuibul atât de atent construit nu ştiu pe ce temei, întotdeauna m-am întors la fel de voioasã. Pentru cã simţeam cã vreau sã împãrtãşesc lumii întregi cât de mare-mi devine inima atunci când vede un strop de încredere.
Poate a venit momentul sã cedez.
No comments:
Post a Comment